îți voi mai scrie
că sunt un întreg tratat de melancolie
unul ridicol
de parcă o farsă
infidel avântului care mă ia și mă lasă

și dacă mă strecor nevrednică de existența mea
în existența celor mai vrednici
îmi spun înainte spovedania uscăciunii mele
stând turcește ca-n dobrogea
pe o pernuță de mătase.

câte lucruri mă îmbie să le observ dezmorțindu-se
esența și cât de mult mă înșel
când nu reușesc să mă achit de trecutul lor început
fără țintă precisă
condamnabil numai pentru că dispare poate
minuscul
ca o felicitare de aniversare
la submit.

îți voi mai scrie
și altă dată
despre cum mă înrudesc
cu haosul
și ochii lui de fistic.

aici un gând riscant ar suna abrupt
de enervat m-ai
dar și asta e omenesc
și nu-i ceva serios.

mă umilește rușinea
că n-o să mai visez cu ochii deschiși
câteodată îmi vine să iau un scaun
și să-mi hârjâi melodramatic
lavabilu’-n iriși.