De o parte a mesei stau eu; liniștea – de cealaltă parte.

În fața mea stau, neatinse, bucatele fiilor mei.

Ei vor veni mai târziu – nu mi-au spus, dar vor veni,

paharele și tacâmurile lor, râsul și vorbele lor sunt aici…

Toate sunt la locul lor și așteaptă,

numai pendula aleargă de colo-colo, face ce face

și până la urmă schimbă amiaza zilei cu amiaza nopții…

De o parte stau eu; fiii mei – de cealaltă parte.

Nu le zăresc chipurile. Numai mâinile,

numai femeile lor răzbat, arar, în razele Lunii.

Femeile lor – în razele Lunii…

Bem vinuri vechi și tăcerea se-ascunde în vorbele mele.

Tăcerea! Fiii mei beau și mănâncă,

regina Bucurie le trece pe brațe.

Numai eu nu încap în râsul lor,

nici vreme de glumele lor nu mai am.

Eu am să-i las singuri, o vreme.

Eu am să-i las, mai departe, sub razele Lunii,

stăpâniți de vinuri vechi și femei…

Eu am să-i las să rătăcească mai departe

prin ceața acestor femei despletite sub razele Lunii,

să se îmbete cu vinul, cu mâinile și cu sânii lor de argint.

Cu mâinile și cu sânii lor de argint – să se îmbete!

Eu am să-i las să-și piardă mințile…

De altfel, fiii mei nici nu mă bagă în seamă:

ei au tăcut dintr-o dată și privesc în pământ,

ori pământul privește prin ei?

Fără-ndoială, va trebui să părăsesc această cină a umbrelor,

să mă furișez, nevăzut, din tăcerea de piatră a mesei

în zarea lacrimii. În depărtarea fără sfârșit, în zarea lacrimii.

Nu beți cu mine! Eu beau întunecime…