Inima mea e un patinoar.
Pe gheata sunt atatea zgarieturi
si fiecare zgarietura este linia unui pas,
mereu altul,
mereu al altcuiva.
Uneori, gheata se mai sparge
iar cei care sunt prinsi
arareori se mai salveaza.
Apoi,
spartura se inchide,
ca si cum nici n-ar fi fost vreodata,
iar cei care au fost prinsi,
prinsi raman
inauntrul apei dincolo de gheata.
Nu ai fi crezut ca mai este ceva
dincolo de gheata,
cu atat mai mult o apa fierbinte...
N-ai fi crezut, nu?
Dar de ce s-a infaptuit acest inghetat scut de aparare?
Daca nu ar fi fost gheata, cum ar fi putut merge
patinatorii?
Patinatorii sunt facuti pentru gheata,
cum gheata este facuta pentru patitatori.
De aceea,
de aceea,
s-a facut gheata,
ca sa poate cuprinde statuile de gheata.
Dar nu va fi mereu asa, nu?
Nu va fi mereu atat de greu sa strapungi gheata, sa inveti
sa patinezi,
sa ajungi la inima mea?
Nu...
Nu mereu.
Odata gheata se va topi,
si atunci se va face mare.
Cea mai adanca.
Dar nu va fi mereu mare.
Odata marea va seca
si va lasa in urma ei o prapastie.
Cea mai adanca prapastie.
Dar nu pentru totdeauna.
Odata prapastia se va sfarama
si va ajunge desert.
Fara suflare de oaza,
fara urma de umbra.
Dar nici astfel nu are sa dureze vesnic.
Desertul va fi odata risipit de un vartej
si vartejul va dezveli
de sub nisip
inima mea,
comoara ascunsa.
Atunci drumul se va sfarsi,
dar pana atunci
trebuie sa inveti sa mergi pe gheata,
sa inoti,
sa legi funia de capatul de sus al prapastiei
si sa te poti urca pe ea,
apoi sa traversezi desertul
si sa infrunti vartejul.
Drumul pana dincolo de gheata
este lung,
iar adesea imi pare in zadar.