Ivirea lui Dumnezeux


1.

Dumnezeu se ivește
ca un iepuraș de lumină
în ochiul unui copil.

Dumnezeu se ivește
ca un cuib de rândunică
într-o casă nouă.

Dumnezeu se ivește
ca o rană dureroasă
pe un trup neprihănit.


Dumnezeu se ivește
de pretutindeni
in fiecare.


2.

Dumnezeu se ivește
ca o frunză
pe o apa stătătoare


Mai cuminte
decât lutul
pe care îl calci.

Mai ușor decât
sărutul
de pe fruntea unui mort.


Pe Dumnezeu
e mai ușor să-L ții
decat să-L alungi.


3.

Ca un viteaz
ucis fără luptă

Ca o șopârlă
de lumină

Ca un oraș
Care se surpă

Așa este sufletul celui
ce L-a văzut pe Dumnezeu.


4.

Ca o veveriță
Din copilărie.

Ca o șoaptă
În întuneric

Ca un licurici
Lângă cărare

Ca un pește ce sare
înaintea pescarului

Așa trece și Dumnezeu
pe dinaintea minții.


5.

Ca o noapte
fără stele

Ca o vorbă
neînțeleasă

Ca un obraz
fără alt obraz

Ca un sărut
fără cel ce sărută

Așa este și sufletul
celui ce nu-L are
pe Dumnezeu.


6.

El e ca un mormânt
ce te umbrește
din înălțimi.


7.
Dumnezeu este
ca un nisip de căldură
care se surpă în tine

și ca un cântec
care rănește dulce
buzele celui care îl cântă

Ca o rană
care se adâncește pururea
și pururea se vindecă

în jurul căreia
ne adunăm noi oamenii
ca muștele.

8.

Sufletul care a cunoscut
pe Dumnezeu
e ca prima ninsoare
când cade într-o poiană
neumblată

Ca o clipă
de care se sprijină
două tâmple.

și ca un cuvânt
pe care îl poți duce
cu mâna.

Sufletul care a cunoscut pe
Dumnezeu
e ca un strigăt de bucurie
care se poartă deasupra văilor.

Morții și cei din vechime
se adună la el ca ciutele
și se uită, și, bucurându-se,
beau

O, el este ca o mână de
țărână
pe care o arunci
peste omul iubit.

9.
Sufletul pătimaș
e ca o cârtiță nebună
care râmă grădinile trupului.

Și ca un cerb mut
care umblă noaptea singuratic

Tristețea este iarba lui
și soarele lui răspândește
nebunie.

Animale de lumină spintecă
nopțile lui
dar se împrăștie și acestea
ca niște păpădii
în furtună.

Acesta picotește ca o găină pe gard
până vine moartea și-l ia
și-l duce cu ea,
dormind.

O, suflete al meu
de câte ori ai scăpat
din brațele morții
fugind ca un mistreț de foc!

Rănile tale picurau lumină
rănind întunericul, ca și cum
ai fi devenit pentru o vreme străvechi
străvechi de tot
când încă nu aveau sânge
ci lumină

10.

Fericit cel ce a murit
și a înviat

Că a văzut moartea
prăbușindu-se beată peste cer
și spaima picurând
din stele ca și ceara.

Că el și-a văzut sufletul
tremurând în văzduh
ca un zmeu de hârtie
ținut de mâna unui mort

Fericit este că și-a văzut
toată viața
ca pe o cămașă uitată în iarbă

Că nu mai pune preț
pe gândurile omenești
care ca niște margeluțe de balegă
curgând dintr-o capră răpusă
ne părăsesc în
ceasul de amară certitudine

Moartea îl cunoaște pe el
și el cunoaște moartea
și știe casele și locurile
pe unde umblă ea

Însuși Împăratul Luminii
l-a gasit pe el, pe cand zăcea
fără suflare
și i-a spalat rănile cu lumină
și i-a dat să mănânce fagurii
înțelepciunii

Lumina a căzut cu timpul
ca o pojghiță de pe rană

și înțelepciunea s-a făcut
în mâinile lui ca un cuțit
cu care s-a tăiat până la os

Dar fericit este el
pentru că în clipele de liniște
răsare pe apele sufletului său
chipul Împăratului Milostiv
ca un lotus al nădejdii
ca o făgăduință de iubire.