mîncat de o carie violetă
străvezie
o lumină tot mai stinsă
de pe un peron
al uitării omenești
un alcool subtil
un parc plin de statui decapitate
noaptea din jur
avea ceva eretic și dulce
ca o îmbrățișare

* * *

o singurătate sălbatică și inaccesibilă
o dulce oboseală
ca o prefăcătorie
căutînd ceva mai învăluit
tragicul acoperit de ceva mătăsos
abia atinsă de vîrful degetelor
fața ta
pe care nu ghicesc nimic
aveai chipul înecaților
uriași pereți
în care intrau toate șoaptele
acea senzație de incertitudine uriașă
pînă îmi plesneau timpanele
asemenea unei încăperi înguste
ce mă asasinează lent