vine pasărea neagră ca o furtună împrăștie miros de migdală prin țara nimănui
e un absent între noi eu simt doar brațele lui crucificate îmi ating o secundă clavicula
îmi lasă urme reci de morfină pe buze să mai trăiesc în locul lui să mai iubesc o dată
absentul respiră în inima serii violent înainte de a închina cupa de viață pe marginea haosului
îl opresc pentru încă o durere el îmi surâde a depărtare într-un recviem compus prea straniu
am devenit colecționarul de pietre funerare scriu de fiecare dată alt destin cu litere mici
să nu sperii nici copiii nici măcar bătrânii de pe marginea cealaltă a vieții
numai el pășește încă prin liniștea mea așa cum se aude ultima zvâcnire din simfonia a noua
eu însă aud spaima vine maiestuoasă la cină îmi aruncă sarea peste orice rană și îndur
altă noapte spre vindecare de oameni alt plâns fără cuvinte doar o nesfârșită lumină în ani
acest ocean ucigaș de trupuri îmi amintește să strig ca într-un vis cenușiu eu doar număr
câteva boabe de smirnă am lăsat deoparte și vechiul și noul testament și ultimul psalm
nu mă mai pot ruga nefiind nu mai pot adormi în atriul altei inimii sinucise