să mă spăl bine pe față,
să nu uit să-mi iau
pachețelul cu hrană rece,
să privesc în stînga, în dreapta,
să intru și eu în tub;

gata frate, gata,
primul genunchi în splină
e cel mai puțin dureros,

din prima nu-ți pică toți dinții,
nici ochi umflați, nici ficat mărit.

oglinda asta ne mutilează în fiecare zi cîte puțin;
se vede prin ea
o siluetă simpatică,
un maxilar ciudat,
o țigară complet arsă
între degetele mici de porțelan.

un scuipat de la tine e mană cerească,
rămîne singurul fluid vital
ce poate ține locul
întregului sistem circulator;

să calc peste rădăcinile ușor putrede,
peste cablurile căzute în apă,
peste șinele de tramvai,

care în visul meu de noaptea trecută
nu erau fixate în beton,
ci pe spatele trecătorilor
mai scunzi decît mine.


să sparg oglinda și să mă tăvălesc fericit
printre cioburi,
să-mi smulg cu penseta
firele albe și roșcate din barbă,
să o iau pe sub arătură,
să nu mă mai intereseze ce se întîmplă;

să fluier doar după femeile din mintea mea,
să beau apa dintr-un bulgăre de glod,
să mestec rădăcinile albe și hrănitoare
ale copacilor crescuți în tub;


apoi să mai orbecăi puțin
printre pereții constrictori,
iar, la sfîrșit, să-mi desenez pe burtă
harta cartierului meu;



prin ochii tăi închiși
văd umbrele celorlalte marionete
prinse în dansul cîrtiței
la celălalt capăt al tubului.