Se aprinde, din iad, un înger ce-mparte
lumină orbului mult, și demult, închis pe sub pleoape.
Nașterea aduce, cu sine, idei despre moarte.
Deznădejdea se șterge-n albe prosoape.
Iluzia se ia, în speranță, de toarte
lăsând doar, ca ploaia, urme-n hârtoape
-pagini, desigur, niciodată carte-
cu străluciri mărețe din priviri cam mioape:
orizont, cât colo, întotdeauna, departe.
Fiece clipă ar vrea în ea să te-ngroape...
Dar știi ceva? Hai la o bere-
ești mult prea albastru
pentru un fir de iarbă,
plopule, vere!