Noaptea pe alei


E întuneric iar peste pământ
Căci seara s-a lăsat din nou…
Și închizându-mi ochii, -n gând
Te văd venind ca un ecou.

E liniște peste alei
Și parcă simt mireasma ei,
Și e pustiu, căci este noapte
O văd venind tot mai aproape.

Din întuneric - o lumină
Aș vrea acuma ca să vină,
Din liniște - o vietate :
Pășești mereu, tot mai aproape.

O frunză neagră se desprinde,
Încet, încet, dintr-un copac,
Și palma parcă îmi atinge
Ea, chipul tău mi-a arătat.

Iar orologiul cel din noapte
A zecea oră a bătut,
Din umbre vechi, întunecate,
Într-un moment ai apărut.

Un el și-o ea, în întuneric
Au luminat precum o stea !
Acuma totul e feeric,
Nimic, ei altceva n-ar vrea.

La umbra pomului cel negru
Bătut de raza lunii albe,
Ei doi, ca un total integru,
Priviri în ochi încep să-și scalde.
Iar vântul răcoros de vară
Ce frunze multe a desprins,
Acorduri line de chitară
Răsună ca un foc nestins.

Și stele mii, pe cer senin,
Privind de sus, cei doi copii,
Și luminând ca-ntr-o furtună
Privirea lor, tăcut adună.

Iar timpul a rămas în loc,
Natura parcă s-a împotmolit,
Și în priviri de nedescris
Cei doi copii au amuțit.

Privind la ei, încet, discret,
O altă frunză se desprinde…
Marcând involuntar și indirect,
O noua oră să apară tinde.

Așa, încet, se scurg ore pe rând,
Ei doi și noaptea liniștită,
În picături de ploaie de pe cer căzând
Își spun povestea, de mult pregătită.

Dar dimineața e aproape
Doar două ore, acum mai desparte
Lumina față de-ntuneric,
Iar tot ce-a fost, a fost feeric.

Cei doi copii îndrăgostiți,
Cu o speranță ei s-au despărțit:
Ca noaptea următoare, își spun ei
Să se-ntâlnească iarăși pe alei.