au fost zile în care
plângându-mi prietenii morți
din adâncul mării
viața îmi apărea cenușă veche.

am trecut apoi pe lângă zidul tău
și toată ploaia
căzută fără rost,
vorbindu-mi despre ochii tăi
m-a întors cuminte acasă,
ud și bodogănind,
dar fără putința revoltei!

mângâie-mi talpa
întinsă drept ofrandă verii,
dar teme-te, zău, teme-te
de clipa în care iar mă vor striga pe nume
prietenii mei morți
din adâncul mărilor!