Cuvântul orhiedee îmi amintește de calea ferată.

Plecasem din rugăciune și din marginea apelor
Către țânțîreni cu prietenii mei.
Acolo cineva împlinea 18 ani.
Se bea bere, țuică fiartă și vin curat de buturugă.

O stea ce trebuia să strălucească și ochilor noștri.
Casa ei era lângă stadionul de fotbal comunal
Pe care pășteau vitele și caprele comunale.

Era vreme orhideelor.
Era prima dată când le găseam la florărie.
Erau aduse din olanda.
Erau frumoase și simple.
Erau învelite în staniol și legate cu fundă roșie.

Nu mai cumpărasem orhidee.

Drumul a fost distractiv.
O primăvară continua ne înflorea în tâmple.
Am cântat, am jucat și am încercat să iubim.
Se pare că nu am fost compatibili.
Iubirea este ceva sublim.

Important a fost când am ajuns.
Trenul ne-a lăsat la cinci kilometri mai sus
De sat și de stea. Însă atât de mult strălucea,
Încât am străbătut un câmp noroios
Și cărarea cu pasul voios.

Tot ce îmi amintesc este că am mers
Pe calea ferată, cred că urmele ni s-au șters,
Și am pierdut orhideea.
Mergem, visam ca un tren odihnit
Cu ambalajul de folie și argint
În fundă legat, roșu și cumva ofilit
Pe calea ferată spre stea, spre infinit.

Eram atât de veseli și tineri!
Eram atât de frumoși și puternici!
Eram atât de bucuroși și visători!
Eram atât de lipsiți de orhidee!

Mi se pare că ne-am întors să o căutăm.
Cum acum în minte caut un rost
Florii olandeze de altădată
Pierdută cu prietenii pe calea ferată.