Șoim pe umărul stâng niciodată dormind
Visez copilăria în hainele ei calde
Trecând neobosită prin lanuri cântând
Despre râul în care-a plecat să se scalde.

Părul negru de maci înflorit într-o parte,
Ce-albastru e cerul, ce albă cărarea,
Sub braț doarme mândru purtată o carte
În care muntele-ntâlnește marea

Și din iubirea lor numai de-o noapte
Se nasc copii cu frunți aurifere,
Miroase dinspre nord a mere coapte,
E-atâta lumină și-atâta tăcere!

Mai vrei să-mi spui ceva, înseninare,
Sau vrei doar să-mi arăți cum visători,
Melancolie, lacrimă, chemare,
Luceferii se sting uciși de zori...?

Șoim pe umărul drept aplecat spre-nainte
Liniștit ca o floare-adormită sub pași,
La capătul zării se-așează cuminte
Dorul, spre-a fi împărtășit celor rămași…