Aș vrea să te cuprind cu brațele de mijloc,
să-ți simt răsuflarea parfumată dansând pe obrazul meu,
iar tu să-mi stingi cu o lungă sărutare mistuitorul foc,
din vatra inimii, pe care dorul îl menține aprins mereu...

Aș vrea să-ți sărut munții pufoși din palmă,
linia vieții adâncită-n piele de misterioasa soartă
și ochii: două cristale cafenii montate în lăcașuri de alamă -
care cu lumina lor desfată, dojenesc, acuză, dar iartă.


Aș vrea să-mi odihnesc obrazul
biciuit de arșița zilelor lungi - împovărate de obositoarea așteptare,
pe pajiștea coapsei tale moi, catifelată,
ce strălucește în lumina vie a clipelor călătoare
și să o mângâi cu palma mea de dorință înfierbântată.


Aș vrea să ating cu o ușoară și gingașă sărutare
mătasea ce îți acoperă sumar sânii voluptoși, rotunzi,
să simt cum carnea lor înfiorată tresare
și nicio taină să nu poți să-mi mai ascunzi.

Aș vrea ca visului meu de iubire
să-i croiesc cu ajutorul tău o înfățișare nouă
care să reziste luminoasă în nemurire
și nimic să nu o poată sfâșia în două.


Aș vrea să-ți plimbi degetele fine, răsfirate
prin părul meu încâlcit de zburdalnicul vânt
și să legi zilele noastre de soartă numărate
într-un singur șirag, doar cu un cuvânt.

Se poate?