sfârșit e liniștea împărțită la fiecare os
floarea lui încolțită ca o pagină prin care s-au tăiat
brazde lungi până când nu se mai vede
apa nu se mai înțelege
ca o piatră stând în picioare și cerând
drumuri să le reteze

tăcere ca libera creangă din interiorul
anilor care împing boala noastră spre degete fierbinți
și muguri uscați pe fiecare umăr al sărutului
când genunchiul cade în el când ceri
să treci prin valul care te-a născut

muțenia învelită spre cap cu o parte de sânge
roua fragedă a hainei tale în acoperirea
întâmplărilor lichide
și amurgul geamătului întinzându-se prin
carnea mea

să nu te lovească de somnul pe care îl dormi
în mine și să-ți rupi culoarea
zilelor care te sugrumă
și te adâncește în uitare
să nu te spulbere cel mai rapid
mers al înfiorărilor metalice care taie
clipa de clipă

ars în pâlcuri se adaugă
acestui animal care făcut din mine și din tine nu
i se mai dă nimic de la sfârșit