O lacrimă acoperă un glas deznădăjduit,
O durere scormone piatra unui țel făgăduit,
O hârtie ascunde un poet ca un râs alb, prăfuit
Peste un plâns negru strecurat într-un seif de hoți jefuit.

O fetiță se îngroapă într-un tunel macabru, ermetic
Din care nu mai poate să iasă decât printr-un calcul aritmetic
Al copilăriei înjosite de cunoașterea ce pângărește,
Peste tunel se prăbușește bestia ce în ochi de copil crește.

De ce neantul opacizează privire întoarsă
Înspre răul cuibărit pe buză arsă ?
De ce raiul decade în simulacrele himerelor
Și viermele uman colcăie în sânul merelor ?

Pentru că abisul se oglindește în neputințe
Și din el se scurge negrul ruginind căințe,
Pentru că înaltul este un zbor piramidal
De îngeri policromi fâlfâind într-un aer vital.

De ce fetița are ochi de înger și trup de vampă
Și sufletul este un deșeu de fier vechi urcat pe rampă ?
De ce femeia oftează voluptatea și zâmbește a refuz,
Preface prin dispreț amanții în scaune de autobuz
Pe care stau oamenii înfășurați în indiferență,
De ce în minus și plus, defecte și calități nu există diferență ?
Fumez aceste întrebări și mucul îl arunc înspre răspunsuri,
Poetul poleiază realitatea cu vise și visele cu neajunsuri.