trandafirul artificial adormit perpendicular
peste noaptea orbilor
era toată agoniseala mea din copilarie
agoniseală ascunsă bine printre scutecele și pemperșii speranței
de toate guvernantele și bonele sictirite
care-mi protejaseră copilaria anarhistă
și dacă n-aș fi scris poemul acela
în adolescența mea bolnavă,
dezhidratată dezhumata
oricum m-ar fi scris el
pe mine m-ar fi scris încet
zâmbind între patru pereți
m-ar fi creat hamletian
într-o întorsatură de condei
la modul cel mai textualist cu putință
și dacă n-aș fi scris acel poem
poate ca aș fi înnebunit încet
puțin câte puțin contemplativ
așteptându-te pe tine, așteptându-mă pe mine,
forțând poemul
să descrie un spațiu nelimitat metafizic,
un spațiu al cuvintelor,
un spatiu al sângelui
poemul – zămislitorul orelor târzii
în care ne transmiteam
șoapte cu înțeles nocturn
benefice starilor de grație