M-am așezat pe fotoliu, în fața unei cești cu cafea amară,
mi-am aprins din obișnuință nelipsita țigară
și privesc încă somnoros prin norișorii de fum
cum chipul nopții inexpresiv, ca o mască neagră din ceară,
se topește în scânteierea răsăritului ce aprinde acum
toată zarea, ca o imensă făclie,
dincolo de fereastra întredeschisă,
prin care pătrunde un pui de aer rece
ce leagănă în scrumieră rămășițele de scrum.
Cearșafurile spălate aseară de vecina durdulie
flutură ca velele în balconul de peste drum.
E liniște, o liniște apăsătoare, adâncă,
izvorâtă dintr-o necunoscută anomalie,
ce înalță un paravan invizibil
și inpenetrabil, ca o perdea de stâncă,
între ziua ce se trezește și noaptea plecată la culcare.
Tu dormi dezvelită, dar te-ai înfășurat în vise
și umbli desculță pe nisipuri mișcătoare,
pe plaje virgine doar de gânduri atinse,
prin smârcuri de mlaștini și crânguri umbroase,
pe câmpuri acoperite cu maci, mângâiate de soare,
călăuzită de îngeri, dar și de duhuri fioroase
scăpate de gardieni din întunecata închisoare.
Mă întorc spre patul care te ține pe brațe
te privesc ca pe un dar, cu încâtare,
dar mă amuz văzându-ți părul pus pe moațe
și mâna care mângâie perna cu ardoare.