Salbele de muguri, cuvintele nerostite,
În după amiezile lungi de tăcere
Cu privirea dincolo de coperișuri,
Cu nălucile ascunse în pumnii mici,
Cu veverița neastâmpărului în mădulare.
Suferă, în cușca satului,
Și de speteaza patului se reazămă absentă.

De mătasa așteptării se cațără flăcări
Rubinul nostalgiei
Ca semn de întrebare, ca inimi.

Peste aurul darnic, risipit în gând,
Þesă nestemate lucidele vise,
Turburătoare ca vrăjite flori de ghiață
Pe geamul compartimentului
Când trenul gonește prin stații șarade.

Și tot mai împovărat e trupul mărunt
În granițele albe de parfum,
Aliaj de lumină și rouă.

O muselină de sineală trimite soarele obosit
Prin geamul dinspre uliță.


Vârșolț (Sălaj)
13 februarie 1940