„Am ajuns în Rai!”
scria pe vederea
pe care bunicul mi-a trimis-o
a doua zi după înmormîntare.

Cînd am întors-o
și pe partea celaltă,
mai-mai să leșin:
Eram amîndoi!
Ne țineam de gît
pe o pajiște înflorită,
pe malul unui rîu.

Iau și eu o vedere și-i scriu:
„Oi fi ajuns tu acolo,
dar eu sînt încă aici.
Cum se face totuși
de ne ținem de gît?”

La cîteva zile îmi răspunde:
„Cînd adormi, te iau la mine!”

De-atunci
nu mai primesc vederi,
ci plicuri întregi cu fotografii.

Am tot strîns poze
cu noi amîndoi
cred că mai bine de-o lună.
Intr-o zi am hotărît
să le fac o surpriză alor mei
și le-am lipit pe pereți.
Cînd tata a dat cu ochii de ele
a făcut stop cardiac
și nu s-a mai ridicat de jos.
Acum apare și el prin poze
și după cum îl văd că zîmbește
și mă ține de gît
cred că nu s-a supărat prea tare
că i-am scurtat viața.

În schimb
cred că se ceartă iar cu bunicul
căci altfel nu-mi explic de ce
de cîte ori unul rîde
și mă ține-n brațe,
celălalt stă țeapăn
și se uită-ntr-o parte.
Tare cred
că asta are cumva o legătură
cu fundalul ăla
care mă frămîntă pe mine
de ceva vreme.
De ce este domne, același?
Aceeași pajiște, același rîu...
N-or face cumva pozele-n Iad
și-au găsit vreun fotograf
care le cosmetizează pe computer?

Căci, după cum dorm eu,
ne-ntors,
pot să mă ducă oriunde cu ei...