funambulescă, pe de altă parte, închipuire,
să crezi că ai putea o veșnicie trăi
într-o pădure de mesteceni – și asta în vremea
încremenită a unei singure dimineți. asta însemnând
că n-ai să mai vezi niciodată oasele mici ale gleznei
vreunei făpturi tinere oprită, așteptând,
printre case înalte – și abia ivindu-se prin mătase –
(și tu, plimbându-i-te ei prin față, și prefăcându-te
că aștepți și tu). însă, acuma, ești oprit în prag,
și-ți spui că, uite, nu mai trece vremea – și dac-au să crească
umbrele în spatele tău, în case de lemn greoaie,
să nu întorci capul, să-ți spui doar că aici s-au oprit
și timpul și locul, și nu mai au drum până la inima ta,
și că s-a sfârșit totul. decât că nu ai dreptate
firește, ai să te întorci printre ziduri înalte, și acolo
multe ființe, și unele chiar minunate, și să privești
iarăși, cu priviri concupiscente, livrești –