Îmi zâmbea Iisus prin sticlă,
atârnat pe alb de cui
și puțin sărit din ramă...
când mă uit mai bine, nu-i.

L-a topit un fraged soare.

M-a învăluit o rază
ce ardea timid în unghi
peste rama care-ascunde
frunze, rădăcini de trunchi.

M-a orbit întâiul soare.

În momentul nevederii
albul s-a închis mormânt,
moartea, la sfârșitul vremii,
va să fie de pământ.

Transcendent urcam lumina.

Văd acum în nonculoare
universul meu oprit,
văd pe alb rama în care
strâmb reflexia mi-am găsit.

Singur m-a lăsat lumina.

Rareori mi-aduce-un înger
îmbrăcat în alb, din Cer,
câte-un pic de mântuire
să adorm, visând, să sper.