am ridicat pereții cu fibre de sticlă
prea apoape de marginea tuturor lucrurilor
nu ne-a mai rămas decăt să zicem
ce-ar fi dacă ai fi tu
dacă tu
dacă

degetele de sticlă
trec prin ochii de sticlă
(obsesia asta o să mă omoare)
aspiri și mă treci prin vârfurile tale
copacii își scutură ramurile de meduze murdare

poți
poți tu
tu
mai poți
mai poți
nu
nu

respiră
dragul meu cap de piatră rece, transpirată
cu mirosul tău de carne fătată
respiră îngerul meu
văzduhul ăsta putrezit și întins
fără cochilie, fără cercuri perfecte
aripi ce nu vor crește vreodată
respiră

crengile se rup de fructul ce l-am vrut
dar nisipul lor nu ne satură
oricât de mult
papilele noastre întinse
peste veacuri din acele celule ce-au răsărit apă fără izvor
papile acelea te vor
fără ele nu pot muri interior
neîncepute iubirile noastre

haide
lărgește-mi fisurile
pustulele
fă-le să crească
tu ești
înspăimântarea lăcomiei noastre
cea mai frumoasă
dintre cele mai frumoase
fără putință

fereastra ta mă mușcă
rădăcini de sânge țâșnind din al
inimii picior
nu
nu pulsul lor mă face să fiu
ci o lipsă aparte

mai avem un pic, rezistă,
respiră
să nu