trebuie să plec oriunde
ca să-ți las perspectiva trecerii mele.
am un bagaj imens
îl trântesc pe jos în sala de aștepare
cu o bufnitură nepotrivită printre călătorii transpirați
amorțiți în scaunele roșii de plastic

e bine că aici nu rămâne nimeni prea mult
poți să amețești ca într-un carusel dacă aștepți
până la urmă rămâi singur
printre ambalajele goale și prea colorate ale trecătorilor
doar tu și bătrânul orb care mi-a șoptit că nu există așteptare
ci doar o încercare penibilă de a opri cu pieptul un timp rapid ca un tren
aici e iluzia unei stații care te fură de vise ca un mărunt hoț de buzunare
și te lasă gol orb și bătrân
cu mult mai departe