Lumina dimineții e mai puțin plăcută
Când îmi amintesc că nu mai începem ziua în doi.
Poate dacă singurătatea nu ar vorbi același limbaj ca noi
Am fi mai puțin departe unul de celălalt
Și am ști că o simplă îmbrățișare ne-ar ucide demonii.
Mirosul cafelei nu mai este atât de puternic
De când ceștile noastre s-au spart în prăpastia acelei nopți.
Poate dacă nu am fi uitat să strângem cioburile,
Nu am fi sângerat atât de tare
Încât să rănim și cerul.
Gustul migdalelor nu-mi trezește nimic de când
Ai refuzat să-mi mai privesti lumina.
Poate dacă ne-am urî mai puțin
Soarele nu ar mai sângera, iar nori și-ar spune "adio".
Sunetele chitării nu mai cânta la fel
De când ne-am răzbunat rupându-i corzile.
Poate dacă nu am fi tăiat acea scenă,
Am fi salvat ce mai rămasese din universul nostru
Fragil de ireal.
Liniile din mâinile noastre s-au șters
De când am lăsat valurile să ne ascundă pașii.
Poate dacă nu mi-ai fi dat drumul,
În bătaia clipei de acum ti-aș fi desenat pentru a mia oară,
Buzele, ochii, sprâncenele.... zâmbetul... încruntarea...
Marea nu mai este la fel de amară
De când ziua nu mai începe în doi,
Ci fiecare în singurătatea lui...
Poate dacă nu mi-ar fi atât de dor
Aș ști să surâd.... dar nu-mi mai amintesc....
Adu-mi aminte....