Eu, ce-am urcat Iubirea, crezând că-n vârf așteaptă
Un Rai pustiu sau moartea, cuminte ca un sfânt,
Am cunoscut vertijul pe cea din urmă treaptă,
Când mi-am întors, din nouri, privirea spre pământ.
În urma mea cuvântul, mai greu decât o stâncă,
Crescut în loc de aripi, pe omoplații goi,
S-a prăbușit din slavă-n prăpastia adâncă,
Târându-ne prin neguri și viscol pe-amândoi.
Când m-am trezit la poale, scrutând nemărginirea,
Cu sufletul asemeni cu îngerii, ușor,
Am implorat osânda de a urca Iubirea
Precum Sisif – zadarnic, de alte mii de ori,
Căci fără tine-alături, mă aștepta o viață
Nevrednică în Iadul de carne și de gheață.

6.III.2009