Bătaia de aripi a poeziei mute

Voi, când citiți, nu înregistrați
muți, din zbor, mesajul ?
Chiar eu, ca să vi-l pun în mâini,
ziua prin ochii unei libelule
sau noaptea orb, pândind moroiul,
pot să arunc mesaj în aer ?!

Poezia nu-mi vine ziua din gură.
Câți ar râde că le răspund în versuri…
Se lasă ca o libelulă peste mâna mea dreaptă.
Își zbârnâie stridențele vieții din care-i smulsă –
c-o fi dintr-a iubitei, a prietenilor, a rivalilor contează?! –
oricum, ea-mi stă cuminte. Îi simt cleștii în piele.
Crezând că sunt planta ei, la soare mă soarbe.
Mă soarbe poezia mută cu aripi. Vă soarbe…
că-i albastru pigmentată-n aripi,
apoi vineție, verde, maron, bej-galben.
Așa mi se schimbă spectrul pe piele al cleștilor iubiți
când libelulei i-am rupt coada, încât iese din specie,
după principiul evolutiv și titlul ilogic
al cărții desenate de Charles Darwin (v. “Originea…”);
luând planșele ei opuse făță de cele-ale cântării versificate,
spre seară vine ca tsunami-n grădină, ia țigle de pe casă
și-ajunge la cine n-o vrea coșmar lăbărțat
iar la cine-o primește, drept instantaneu cu-n mort pe câmp
dintr-o peliculă recondiționată recent, a unui film mut
făcut de-un operator de studio al armatei pe front,
care-a văzut (și-a filmat!) deodată mult albastru, o oră și ceva,
trântit pe spate-n noroi și se-albăstrea
de ce înregistra fără voie (Raiul ce-l primea pe erou),
căci luase în burtă împunsături de baionetă germană
dar stătea cu ochiul tot în colimator.

Poezia aceasta fără sonor, de nouăzeci de ani nu-i moartă
de tot, ci primul ei stadiu modernist amuțește,
prinde colți însângerați și se transformă-n primul moroi mondial
pentru niște așa-ziși frați, ieșind scriptic de sub lespedea
unui tratat câștigat și-aplicat – azi moroiul mitteleuropean –
care și-a schimbat locul de veci: din prima linie,
din focurile avangardei, aerul nu-i reverberează acum decât larvar…

Nu credeți ? Ați auzit de free style? Bine, însă la alte neamuri
moroii ațipiți au multă poezie și… le vorbesc.
Noi am pune botniță moroiului Darie din "Desculț"
iar eroilor lui Jokai Mór le-am spune tot… moroilor !
Ziua, intrând la loc de unde-apar, credeți sau nu, ei nu mai văd
ci vă lasă umbre, mici umflături. Nu doar la ochi,
ci și-n triunghi pe gât, în tricolorul pielii :
roșu se îngăbenește spre-albastru
ca la trezirea din zori să dispară.
Numai limba-i atunci înlemnită
și sub ea gustul moroiului din somn vă va fi antidotul
pentru recursul în anulare ce i-l face viața în orice zi.

Iubita m-a îndopat aseară cu-mbrățișările,
mi-a dat să beau piele fină,
s-aud mirosul secretei călduri cum mă fierbe,
să-i tai gura în înmiitele feluri de-a face seppuku
oricăror vorbe la ritualul cu-adevărat liric – sărutarea.
Ea-mi puse acum, deasupra pumnului strâns
(când plecă prima la serviciu)
invizibila libelulă – gaj al zilei, crucifix pentru moroi –
Nu ca ieri pe sprânceană, ci pe mâna-mi dreaptă :
o vănătaie albastră, o poezie aparent banal de mută.
Cum, nu ghiciți morala ? Numai ea poate ști ce scriu
despre moroiul nopții, numai ea-i va zdrobi capul
dacă eu îi rup acum poeziei înaripate coada !