Îmi scârțâie creionul tău febril pe foaie
Dacă închid ochii...și-o fac
Aproape pot să-ți ating mâna în tremor ușor
În timp ce-n tușe de pastel
ÃŽmi demonstrai vioi ca un copil,
Descoperind o jucarie nouă,
Invenția de dop de plută și polistiren
Martoră-mi stă foaia măzgălită
De noi doi cu umbre pastelate
Mulțumirea pe chipul tău
Aș putea să te ating...
Aveai expresia unui inventator meșteșugit
Þi-am prins sufletul în acea zi...
Alteori, te învârteai în juru-mi
Ca un copil timid fără de stare
În zilele în care descopeream
Întorcându-mă acasă
Vraful cu lucrările tale
Schimbam păreri de-artiști cunoscători
Și ne-nțelegeam fără cuvinte, da,
Zburau orele-n discuții și învățăminte
Azi, când trec din nou al casei prag
Te caut în foile neclintite-n loc
Se pune praful peste timp și peste noi uitarea
Îmi lipsești, artist tăcut-umil,
Ca tată, ades, la capătul de fir
A rămas cuvântul "tata" în telefon neapelat
Stai prost cu tehnologia în cer, tată,
E timpul pentru o invenție de-a ta, nu crezi?
Căci fără tine, cine-mi va fi critic de artă?