cârtița memoriei sapă mereu
tranșee de-ntuneric;
conștiința mea cu două cocoașe
le traversează întunericul,
lăsând în urmă singura oază: iertarea...

mi-e dor de mine,
cea care-am fost
cum n-aș fi vrut să fiu,
când coboram pe frânghii de lumină,
până-n sufletul tău...

și de iadul din el mi-e dor,
să-l știu alături,
să-l simt,
cum beduinul simte setea,
dar nu urăște
nici soarele,
și nici pustiul...


Gela Enea