Ar fi fost banal
să ne strângem în brațe
sau să ne vorbim,
ne-am fi lovit unul de oasele celuilalt
ca într-un parc uriaș
prin care ne-am plimbat
atât de demult, când nu știam
ce înseamnă moartea
și nici trecerea prin cuvânt,
suntem aproape ireali,
făcuți și lăsați în pământ,
aproape fiecare sunet poartă un mormânt.
Din parcuri nu se fuge niciodată,
prin ele doar se aleargă mereu.
Și noaptea și toamna cu palmele acoperind
ochii și tălpile respirând tainic asfaltul,
ar fi fost bine dacă pământul
nu s-ar fi rupt roșind,
ne-am fi lovit unul de oasele celuilalt,
o emoție a unui zâmbet spart.