Cu fiece ploaie
îmi curge șiroaie
cerul, prin plete.

Picături desuete
ce par să regrete
că nu au fost lacrimi
mi se-adună pe față,
nu le șterg, mă răsfață,
le opresc, mă încântă
cu menirea lor sfântă.

Cu fiece ploaie
e tot mai aproape
cerul, cu ape

un potop ce-o să spele
iubirile mele,
niște miriști uscate,
de atâtea păcate.

Picături ne-nsemnate
nu îmi sunteti povară
doar tristețe ușoară
și cu voi, împreună,
m-aș întoarce-n țărână,

exilat dintre Eve
să renasc printre seve
căutand o tulpină
descărcată de vină
mirosind a lumină.