nu, nu, nu este vorba de voi cei care

ați vrea să fiu la picioarele voastre

ca o umbră înlănțuită, ca un cerber dresat

înghițind pământul

nu este nici o psihodramă și nici o demonstrație de forță

oglindă îmi sunt cuvintele peste așteptările

lungi și chinuitoare

erau vremuri când credeam în Sibilla

Merlin, Nostradamus, când Sodoma și Gomora

erau leagănul tinereții mele imaginare

când jocurile imitau perfect realitatea

mai ții minte? de fiecare dată ne întorceam acolo victorioși

după atâtea și atâtea eșecuri

acum mi se spune că toate lucrurile au un inevitabil sfârșit

un termen la care să-mi raportez existența

undeva prin decembrie

singur mi-am ridicat durerile treaptă cu treaptă

tot mai sus și de ce?

zborul este al păsărilor și fericirea a celor care uită

așteptările mi-au adus speranța

speranța, așteptarea calmă, autoironică

drumul Golgotei era mai scurt decât drumul mâinii

la dumicatul de pâine

un dans lasciv de metafore

poemul era mereu peste așteptări

într-un spațiu crepuscular

în care plonjam euforic

abisal mă hrăneam

din aceeași felie de întuneric trăgeau

Dante, Poe, Baudelaire, Bacovia

timpul părea un intestin cadaveric

în care germinau cunoștințe

acum mi se tot spune să cred în lumină

să merg pe dârele ei ca un orb