Satul meu, așezat pe o vale
întretăiat de ape multe
pare a fi un pitic în zale
cu plete lungi... și cărunte.

Imprejurul lui, șed munții
cu fruntea lor greoaie
cu piscu-n aripat
spre negrii nori de ploaie.

Dar, când se strâng pe furtună
din munte, ape tulburi
toate, jos, în sătuc se adună
formând, uneori, un mare fluviu.

Acest pârâu, dușman puternic
răpea din cale, tot, cu lăcomie
coborând năvalnic
inundând a lor gospodărie

Adeseori, harnicii locuitori
îi țineau piept cu tărie
deși, partea lor, era :
necaz, boală și sărăcie

Iată, în acest sătuc, se nășteau pe atunci
și în toate casele așa erau
în jurul mesei mici
șapte, opt, zece copii se numărau

Acum, și în casa Mariei
într-o zi de primăvară
se mai născu un fecior
printre alte șapte fecioare.

Acest fecior le-a lăsat
cea mai mare bucurie
că tare mult s-au rugat
de astă dată, fecior să fie!

Dar, vai... a lor bucurie
la trei ani, fu tulburată
în casa Mariei
se mai născu o fată!

Când, cu glas mare menii
ursitorile, a ei soartă :
“Tu mai mult decât toate, fi
frumoasă și cea mai bogată.

Stăpânire vei avea peste toate
înțeleaptă cum nu s-a pomenit
dar... de tine Costin , al tău frate
să moară îndrăgostit”.

O!... vai... necaz mare se spune
că pricinui acestui tată, și a lui Mărie.
ei nu doreu nici înțelepciune
nici atâta frumusețe, și nici bogăție.

Dorea mai mult decât toate
în acest păcat să nu calce
și cu negre gânduri, îndată
chibzui ce va putea face.

- Feciorul?... pe Sfântul...
nu-l vom da din lume
fecior avem... ”doar unul”
pe când fecioare... avem destule!

- Ba!... bărbate
nu!..., zic și eu
numai că nici fetei
nu-i poți fi călău!

Îngroziți de a lor patimi
cu mintea tulburată
cu ochii plini de lacrimi
hotărî a fetei soartă.

- Marie, eu... am chibzuit
știi... secret să rămână
s-o aruncăm într-o ladă, că e mai cinstit
pe apa pârâului din grădină.

Închisă în această ladă
apa-n furiată o va îneca până-n zori
fata aflându-se moartă
Iată, îl vom salva pe al nostru fecior.

Așa împlini a sale gânduri
dar, besna nopții îi învălui într-un dulce somn
destinul, răpindu-le a lor fecioară-n ladă
plutind ușor la vale pe apa de izvor.
* * *
La Palat, Împărăteasa
trăia foarte supărată
mereu ceru de la Dumnezeu
să nască o dragălașă fată.

Împăratul însă
era supărat
așa înțelegea el, fericirea
să-i urmeze la tron... un băiat.

Împărătesa
avu ghinion, că, iată
născu un băiat
și nu cum dori, ea, fată.

Trei zile, la curtea împarătească
au mâncat și au băut
fericit era Împăratul
că puterea lui, prin acest fiu, a crescut.

Dar, trei zile, repede au mai trecut
și mai ales la joc trece mai iute
Împărăteasa, ce-a dorit
tot n-a putut să uite.

După un timp, gânditoare, sta la geam
în zare privind
văzu, deodat, alaiul împărătesc
în galop, pe cai venind.

Împăratul semn,
îi făcu să vină
arătându-i zâmbind
O lădiță ce o ținea în mână

- Împărăteasă dragă
uite ... ți-am adus
ceva ce luneca pe ape
coborând pe val de sus.

Priveste... am aici
precum vezi o lădiță
în aceasta
ascunsă-i o fetiță.

E... așa frumoasă!
îți seamănă la fel de bine!
de ți-i placu Împărăteasă
crește-o lângă tine.

- O!... vai... mi-e tare dragă
Și vreau și eu la fel să-i fiu
Dragostea în veci ne leagă
O cresc lângă al nostru fiu.
* * *
Treceau zilele și anii
prințul ca un brad creștea
dar și frumoasa Elena
mai mândră se făcea!

Îmbrăcați ca doi haiduci
zburau pe cai călare
plecând după vânat
la mare depărtare.

În mijloc de codru
aici, caii-și opreau
păsărelelor din zbor
aripa, de voiau, le-o frângeau

Sau cu sabia, acum
amândoi de se luptau
el se dădea biruit
ea, totdeauna învingea.
* * *
In casa celor
doi țărani din munte
de acum toate
se credeau rezolvate.

- Gata... fata este moartă
ea, nu va fi găsită
fapta noastră
nu va fi pedepsită.
* * *
Încet, încet
toate s-au uitat
fecioarele au crescut
una, câte una, s-au căsătorit

Numai lui Costin, băiatul
nu-i ardea de însurătoare
dorea nespus de mult
să colinde-n lumea mare.

Și, era frumos...
și chipeș la statură
când își încerca puterea
învingea dintr-o lovitură.

Umblând prin lumea mare
ajuns aproape de Palat
ce i-a fost dat să vadă...
fata de împărat.

O!... vai!... mai bine
nu s-ar fi întâlnit
că și ea, tot pe el
l-ar fi iubit.

- Eu m-am născut în munte
și muntele iubesc
iubesc codrii și apa
și tot ce înfloresc.

Pe când Împăratul
cu alaiul, caii venind să-și adape
eu ascunsă-ntr-o ladă
venea plutind pe ape.

Și de atunci într-una
lângă prinț, trăiesc
dar, o vai... pe tine
Costine, te iubesc.

Nu vreau bogăție
nu vreau nici palate
nu vreau nici pe stăpânul
peste acestea, toate.

- Fi a mea, Elenă
și eu te voi iubii
peste flori și ape
Regină vei fi.

Acolo în munții mei
dacă vrei să vii
stăpână te voi face
până în veci ne vom iubii.

Zbor acas-la mine
alor mei le spun imediat
c-am să le aduc pe dată
o frumoasă fată de împărat.
* * *
Zi și noapte
ca gândul a zburat
și despre fata dragă
povesti în sat.

- O iubești Costine?...
- Nespus de mult o iubesc tată
seamănă cu mine
e cea mai mândră fată!

- Tragic e ce spui!
și mai tragic ți-e răspunsul
eu... s-o iubești, te voi opri
e a prințului, las-o la dânsul...

- Cum?... s-o las la Prinț...
când ea pe mine mă iubește?...
când ea, mă așteaptă cu-n răspuns
tu-ăst răspuns îi dai?... gândește!...

Ea, fără voia ta
tot îmi va fi soție
adio... voi pleca, i-a seama tată
vina îți aparține!

- Băiatul meu... iubitul meu fecior
dar stai... sau nu... cum să-ți vorbesc eu ție
eu cred în al tău dor
și-mi place a ta soție.

Dar vai... a ta Elenă...
mie groază de povestea ei adevărată
iubita ta... ți-e soră
eu am ascuns-o într-o ladă.

Costin, e prea tânăr, acum
cercat de-a vieții soartă, nu înțelege
în viață, altă cale, un alt drum
altă dragoste?... el nu alege!

Trista poveste îl doboară
vina să o împartă?... n-are cui!
destinul așa i-a hărăzit... să moară...
pentru păcatul părinților lui.