Ai plecat furioasă, cu ultimul cocor,
fără să-ți pese ce lași în urmă.
Ața timpului se deșiră de pe mosor
și tristețea îmi mână clipele înainte
spre o pășune necunoscută,
ca pe o flămândă și ostenită turmă.
Oare, chiar nu-ți pasă
că suflet meu înfășurat în sârmă ghimpată
este rănit și plânge după tine?
Ai lăsat cu bună știință nemiloasa coasă
a răzbunării să ucidă clipele frumoase
petrecute împreună
ca să le poți îngropa ca pe niște deșeuri
sub învechite ruine,
ori ai fost atât de orbită
de vanitatea ce a crescut asemeni unui mărăcine
pe pajiștea inimii tale, cândva însorită,
și te ascunzi acum cuprinsă de rușine?