În noaptea de iarnă a netimpului meu
O rază se aprinde, dar se stinge mereu,
Căldura pare învinsă de ceață și frig
Speranțele ard în mănunchi și se sting,


Doar vântul e sincer, mă mângâie lin
Îmi aduce o clipă din dulcele chin,
Fiorul profund ce mă îmbie deodată
O lucire de iris, un țipăt în șoaptă

Un alt eșafod, poate o nouă lansare
Un suflet rotund plutind către soare;
Subconștientul deschis începe să urce
Umbra se pierde transformată în cruce;