Cândva a fost un început. Apoi mi-am strâns aripile sub brațe și m-am așezat
sub ștreașina cuvintelor tăcute. Și tu la fel.
A promis fiecare în colțul său de umbră, să le ascundă la subțiori
ca pe niște frici spongioase și să le tacă.

Mă întorceam în mine când se însera
abia pășind și sprijinindu-mă de propria-mi umbră
ca de un felinar pe marginea străzii.

Fereastra aia de la 14 parcă îmi rânjea cu rujul scorojit pe buze.
Dincolo stelele sinucigașe își dădeau drumul spre nicăieri
și ardeau, ardeau de tot.

Apoi cuvintele tăcute se năpusteau asupra mea
– haită de corbi sălbatici
mă strângeam ghem pe podea
sub pașii tăi morți
ca un melc sub o cochilie nevăzută
și te uram, o ură de felină cu ochii sticloși
vroiam să le pot scrijeli cu unghiile pe pielea ta
ca pe un papirus

De-ai fi întins mâna ca un orb și ai fi pipăit,
ți-ai fi găsit drumul șerpuindu-mi la picioare
ca un animal trist, îmi mâșâia tălpile cu botul.
Drumul tău îmi purta urmele...

Mă strângeam și mai mult în mine, rotund, rotund
și mă lăsam sa cad ca o stea sinucigașă
prin fereastra de la 14
jos trebuie să fie tâmplele tale, gândeam
și cuvinte multe, multe cuvinte nespuse.