N-am vrut niciodată
să sfârșesc singur
printre mormane de cărți,
hoituri uzate în ediții placate
cu aur.

N-am crezut în veci
în căldura omenească
în sentimente, dulgegării,
piele rumenă și transpirație

Nu, eu vroiam
Sinceritate, un răspuns
Indiscutabil, suprem
la tot neauzitul și nevăzutul

Și așa, ți-am creat ție:
Oase, mușchi, piele, păr
Metal, lut, scoarță, iarbă
Să te invoc pe tine.

Să mă hrănești tu
cu limbajul tău divin,
să mă înveți câte
Neștiute din Univers poți.

Te-am construit astfel
spre viață, și cu un
ultim efort ți-am
așternut pe frunte:
logos.

Acum, spune-mi
Tu cărturarule de lut,
Secretul, răspunsul
și invocă absolutul.

Din falca de lut,
printre dinții de oțel,
un cuvânt scapă și
trăiește o secundă:
Nu.