plâng pereții camerei noastre
la mine în pumn
cu tavane și cântece

tu îmi spui gâtuit
hai mai sus de leșin!

hai mai sus…

în același minut în care
ești deja albă
de atâtea mâini și rece
de atâta tremur,
nou și pentru mine în ființa ta,

mi se face dor să cădem

mi se face dor să te întreb
dacă mă mai simți
acum că gleznele noastre
(îți mai amintești de ele?)
nu mai sunt
fiicele pământului

ne iubim aproape
încât văd aripa ta
udă de nu știu ce
cum mi se întâmplă la nesfârșit
pe sub tălpi

așa o fii lumea în ochii tăi
mai lungă pe alocuri
mai plină de mine când
mă vezi pe geam

cum îți vântur pielea

ce frumos ne iubim când brațele
nu își mai au rostul