Ce mizer ar spune justiția,
Dar cum ar putea naște ea inhibiția,
Când valuri le-ametescă memoriile,
Precum vântul toate scrisorile.

Alegoria lor, profund mister
Ce-ncepe-a fi ușor inert,
Caci altfel n-ar mai fi pe cer,
Ci pământean, vis mort, stingher.

Oh, dragoste trează mereu,
Cum te naști din ea și mine,
Și-aluneci pe buze străine,
Crezând că-i bine, când e rău.

Toamna...toamna e anul lor
Când frunza se face covor,
În hol e ea,el în dormitor,
Și-s amândoi în ascensor.

Toamna cu nisip și stropi adormiți,
Absorbind tristețile lor...
Și marea ștergând tălpi de dor...
Ale amanților dezuniți.

Acum totu-i în picaj,
Decât varsta-și face bagaj,
Să-nainteze pe culmi inalte,
S-atingă vârful spre altă parte.