am plâns fără urme pe obraji
storceam cu patimă pereții
până AZI...

lustra enervată fără margini
mi-a trântit becurile în ochi,
și-a plecat pe fereastră.

a zburat de nebună în cireș.
era frig și ploua cu sete amarnică,
am urlat după să vină că răcește...

nimic, s-a strâmbat obscen la mine.
am lăsat-o până seara...târziu
apoi am luat-o cu forță de picioare.

mi-a dat o palmă electrică,
însoțită de-un șut forjat în coaste,
de-am văzut Everestul cu soare.

lustra nu mă mai iubește,
becurile mă lovesc cu poftă,
pereții s-au dat la o parte...

nu i-am găsit nicăieri în lume.
au plecat fără un bilet de adio.
mai am o lustră supărată...

îmi vreau pereții înapoi
să plâng pe ei cu dăruire.
lustra? o împac cu becuri îngerești.