Sunt ostenit de lunga așteptare,
primește-mă cu sufletul în casa ta
să-mi odihnesc speranțele și inima visătoare,
să învăț din nou să pot iubi, să pot ierta.

Te caut prin lume de multă vreme
și am bătut la nenumărate porți ce au rămas închise;
în calea mea timpul răzbunător a așternut
dorințele, de amăgiri cu fast ucise,
dar nu vreau să mă dau bătut,
nici să mă las la întâmplare, ca frunza purtată de vânt,
căci de nu te-aș fi recunoscut
plecam condus doar de tristețe în mormânt.

Ai fost cândva o stea călăuzitoare
pe care am întinat-o cu nesăbuință,
însă mândria ce m-a chinuit s-a ofilit, precum o floare
și acum mă întorc însoțit de umila căință.