Toate lucrurile le-am pierdut
În gerul unei dimineți aprinse
Când căutam prin praf și fum
Două creioane înnegrite.

Și le-am găsit sub patul meu,
Înlăcrimate ca mereu,
Cu roșii crestături în piele
Și găuri negre de tăcere.

Și-am vrut să scriu, dar n-am găsit
Nici foi și nici un loc unde să stau
Așa că mi-a venit să plâng
Și brusc am amuțit.

Și se uitau la mine toți.
Acoperișul de gudron și norii
Întortocheați în vid
Și cerul și toți chiorii
Și mă-ntrebau șoptit:

„ De ce nu scrii… ?”

Nu știu de ce-i atât de greu, de ce se uită cu mirare
Că iarăși fac pe Mutulică și stau ca bolovanu’ în spinare
Că iar n-am inspirație divină…și alte mărunțișuri goale..

Eu pur și simplu nu vreau să vorbesc…când n-am o foaie .