prunci de lumină în irișii-ți mari -
icoane cu gene ca adăpost,
dau sens întoarcerii și telegari
saniei mele pe unde n-a fost,

fulgii mai albi decât albul din tot,
care-a rămas doar în sare clipind,
ne-or troieni, ca pe ultimul lot,
prins între veacuri de ocne și grind

sub care veri se tot duc înspre nea,
strânsă în globu-ți vrăjit, ocular,
când se închide încet și nu vrea
decât închiderea, ultima, dar

măcar lasă o urmă, să-mi vină
geana ta, pe doi prunci de lumină…