De aceea vă zic vouă:
omul e nefericit în singurătate
cele câteva neveste
îl fac la fel de nefericit
prin blestemele ce ucid
știința fecundării semnelor
prin sângele pietrificat pe tâmple,
pe sex, pe retine, pe ferestrele inimii
ca și acum când scrii în garajul încins
de cancer, de vremuri, de ură.
Prins în capcanele celui nerostit
asculți cum plânge saxofonul
pe coapsele fecioarei
- nu lacrimi, ci semne
așteptând elementul coagulant,
împreunarea întru căsnicia universală -
și e chiar un saxofon care plânge dulce-amar
pe coapsele lumii, pe coapsele fecioarei
evadată din pagina aceasta
acum când prin ochii noștri
trece vântul cu miros de sulf.

În astfel de clipe
gândești intens la exilul mâinilor
în patul de iederă rece
și plângi ca un neputincios
- asemeni saxofonului -
străin ție însuți, comunicării,
până când semnele se-adună,
se-mperechează, nasc șuvoiul,
ceața care ne-nlănțuie
în dansul mizeriei. În astfel clipe
gândești intens la teroriștii stărilor de grație,
lucrul tău ia formă de peșteră
îngrămădești în el vrute și nevrute
singurătăți de ierburi amare
-ciudățenii de nebun lovit cu leuca –
prin incizia făcută pe iriși
vezi teama, dorințele viitoare, libertățile
cum se fac fuior de aer, coamă de lup speriat
împreunate palmele fecioarei te susțin
până la contopirea cu sinele
zgâlțâit de taifunuri.

Iată, vara-i spre sfârșite:
în tăcere sarea calcinează cuvinte rebele
prins în capcană simți durerile facerii
pe când imaginile se sparg
de retinele dilatate-n uimire profundă…
în moarte sublimă.