mai întâi vezi calea ferată
cum se termină brusc în deșert
se sfârșește ca apa
de parcă ultima traversă șuruburile rămase nestrânse
felinarul care n-a fost niciodată aprins
apoi vezi cum cerul și pămîntul fac schimb
și spectrele cresc înalte și drepte
ca niște fîntîni săpate în aer

după ce plutești o vreme prin căldura născătoare de iluzii
respirația calpă ce îmbracă pielea de nisip a acestui animal imens
care te poartă în burta lui
vezi satul
îl vezi de parcă l-ai dezvelit din praf
cu ziduri gri atât de gri
încât șobolanii din văgăuni
par albi

soarele fierbe în orice ochi
de apă se întărâtă să calcineze orice urmă de viață
ascultă!
inima clopotului tace atât de frumos

satul e o gură neobosită mestecă oameni
o gură mult prea înfometată
cu o mie de guri rele
de când toți au plecat să ceară o moarte eroică
pentru un colț de pământ

aici și-a făcut cuib întreaga seminție a păianjenilor
cu plasele întinse între ziua de ieri și ziua de mâine
poate vor prinde un zâmbet
când vor veni

apoi bătrânul
ce fumează așteptarea chiștoc după chiștoc
se prelinge ca o umbră prin încăperi
așterne paturile
întinde mesele
aprinde focuri cu limbi sleite
bătrânul își așteaptă fiii cu mânecile suflecate până la ultima respirație

iată-i! un șir prelung de momâi
se întorc
anevoie își târșîie picioarele prin nisip
sunt asemenea nisipului ce-a fost piatră
pe vremuri

îi vezi?
se duc fiecare la casele lor se învelesc în ele așa cum se îmbracă aerul
cu un burete prăfuit

bătrânul îi întâmpină pe fiecare cu semne distincte
le spune pe nume nu mai mult
de o clipă lumina strălucește
în ochii lor ca soarele în pâine
apoi apar umbrele corbilor
zboară în lacrimi până la izvorul strigătului
și clopotul tace

ei zâmbesc
îmbrățișează amintirile celor dragi
sărută buzele uscate de dor ale nevestelor
și alungă impresia unui câine

bătrânul presară firimituri de pită uscată peste fiecare
iar ei se întorc înspre sine cum se întoarce
grâul în pâine
iar clopotul tace definitiv