așa este soarta
la gândul că plouă
presimțirea că ninge
când
frigul își află culcușuri
în oase
abia pricopsiți
cu proptele de ceară
ne va săgeta o rază
prin colțul ferestrei

scuturați de cutremurul cărnii
vom cădea
din fotolii spre nori
între foșnete
de vieți veștejite
și buzele vor lipăi ca
tălpile de înger

vom înăbuși
ticăitul din piept
al roților
care întinde sîngele
pe osia ființei
iar ochii uituci vor coji de pe cer
toți solzii lumilor de cretă
o scriere ciudată să apară
cu faptele noastre
cunoscătorii vor ști
pe unde am fost și cu cine

depărta-se-vor orașe
cât să cuprindă drumurile răsucite
ale vântului
dar până atunci
unul din noi
să renunțe la moale
să dea semnătură
pe văluri în alb
că nu ascunde
undeva în dulap
paltonul silit să îmbrace
umerii sătui de poveri
peste cămașa cu mîneci scurte
a reveriei
și nu va pleca vreodată
cu papucii de cârpă
pe holuri eterne