Eu n-am vrut să scriu versuri,
poeme și cântări
ce gâdilă urechea
și inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare,
am vrut să sparg cărări
spre cer și libertate,
din iad și din noroaie.

Am vrut să-mbrac oștire
cu număr nesfârșit
din fiecare carte
să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet
și braț nebiruit
pornind să spargă încă
o linie dușmană.

Din orice gând să-mi iasă
o sabie țintind
în cuib viclean de șarpe,
în inimă de iudă
și-n mână de satană
ce umblă uneltind
să fure munca celui
ce plânge și asudă.

N-am vrut să strig cuvinte,
ci-am vrut să trag săgeți
puternice și multe
cu negreșită țintă
am vrut să sun alarme,
am vrut să rup peceți
am vrut să-mpiedic răul
să fure și să mintă.

Cântarea-i numai forma
sub care-mi ies plecând
ostașii-acestei lupte
de-un suflet și-o credință
ce oricâți sunt, să meargă
coloane, rând pe rând,
să lupte-n orice parte
spre-aceeași biruință.

...O, dragi cântări a-mele,
plecați cum v-am dorit
în linii largi de luptă
pe-ntins din zare-n zare
și nu mai stați din drumul
viteaz și strălucit
decât când o să sune
Cereasca Încetare.

Luptați să nu ajungeți
în mână la vrăjmaș
și-ajunse, nu-i dați sprijin
în lupta lui vicleană,
păstrați-vă și scutul
și spada de ostaș
nălțând Solia Sfântă
și-n tabăra dușmană.

Plecați-mi, rânduri sfinte,
mai multe an cu an,
mai îndrăzneț, mai sigur,
mai ager în mișcare
cu fiece săgeată
să-nfrângeți un dușman.
– Așa să vă găsească
Hristos pe fiecare!