Cînd printr-un decret al voilor supreme,
Poetul apăru în lumea plictisită,
Lăuza-nfricoșată și plină de blasfeme,
Pe Dumnezeu l-atacă și spune îngrozită:

„ -De ce n-am fătat oare de șerpi o colcăială
Decît să alăptez acestă zeflemea!
Să fie blestemată plăcerea nopții-n care
În burtă am primit chiar ispășirea mea!

Pentru că m-ai ales pe mine-ntre femei
Să fiu însuși dezgustul bărbatului meu trist,
Și nu pot ațîțînd chiar focului scîntei,
Ca pe-un bilet s-azvîrlu acest monstru bicisnic.

Voi face să țîșnească ura ce mă apasă
Pe-unealta blestemată de-a’ tale răutăți,
Și-acest copac mizer voi face să troznească
Pentru a nu plezni bobocii săi ciumați.”

Astfel ea își înghite și balele de ură,
Ne-nțelegînd deloc proiectele eterne,
Și singură ațîță la mesele de zgură,
Pe măcelarii dornici de crimele materne.

Însă sub ocrotirea ascunsă-a unui Serafim,
Copilul nedorit se-mbată cu lumină,
Ambrozia o gustă și chiar nectarul în
Fiece dumicat apropiat de gură.

Cu vîntul el se joacă, cu norii el glumește,
Vorbindu-le amețește despre al Crucii drum,
Iar Duhul, ce-n calvaru-i mereu îl urmărește,
Plînge văzîndu-l vesel ca pasărea din scrum.

Și cei la care ține, toți îl privesc cu teamă,
Mai mult, prinzînd curaj de ușurința sa,
Să-și facă încercarea de forță animală
Caută, pentru-ai smulge un plîns, pe cineva.

În pîinea și în vinul cu care-și umple gura,
Ei mestecă cenușa cu un murdar scuipat,
Și ipocriți aruncă tot ce-i atinge mîna
Și-apoi se-nvinuiesc că l-au împiedicat.

Iară femeia lui se vaietă prin piețe:
„ -Pentru că el m-adoră găsindu-mă frumoasă,
Eu mă voi transforma în zeu cu două fețe,
Ca să-mi îmbrace-n aur ființa mea întoarsă.

Și mă voi ghiftui cu mir și cu tămîie,
De plecăciuni, de carne și de vin,
Pentru a ști de pot în inima ce-admiră,
Să calc rîzînd omagiul cel divin!

Și cînd m-oi plictisi de-așa nelegiuiri,
Pe el voi pune mîna robustă și gingașă
Și unghiile-asemeni cu ghearele de zbiri,
Vor ști spre-a sa inimă o cale să-și croiască.

Și ca pe-o păsăruică ce tremură de frică,
Din piept eu o voi smulge și înecată-n sînge,
Pentru a-mi sătura cățeaua favorită,
În față i-o voi pune, cu balele s-o spurce!"

Dar înspre Ceruri ochiul îi vede-un tron splendid,
Senin el își ridică și brațele pioase,
Și-enormele sclipiri din spiritu-i lucid,
I-ascund înfățișarea mulțimii furioase.

„–Slăvit să fii Tu Doamne ce dărui suferință
Ca un divin remediu la josnicia noastră,
Ea este cea mai pură, ingenuă esență,
Celor puternici dînd plăcere luminoasă!

Eu știu că Tu păstrezi un loc pentru Poeți
Pe fericita treaptă a sfintei Legiuni,
Ei vor înnobila festinul ce-l repeți,
În Tronuri și Virtute și Dominațiuni.

Eu știu că suferința e unica noblețe
În care nu mușcăm nici din pămînt sau iad,
Și pentru împletirea cununii mele dese,
Prin orice lumi sau timpuri eu trebuie să cad.

Pierdutul giuvaer al anticei Palmyre,
Metale neștiute și perlele din mare,
De mîna Ta lucrate, nu au putut să-ndure,
Această diademă cu strălucire tare.

Ce nu știe să facă decît lumină clară,
Iscată din lăcașul razei primordiale,
Și pentru care ochii făpturii pieritoare
Sînt numai o oglindă obscură și neclară!”