Ființă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ți fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îți vorbește
Vorbe în taină, smerit privește
A ta ființă de față stând;
Unde tu însuți simți datorie,
S-arăți oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuți oricând!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre ușurință și spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simță de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Și să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuți se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăți, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească nație mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Neprețuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă ființă
A fi în astă grea neputință,
Acum s-ajungă așa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ți ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greșit ție, Părinte,
Milostivire în sfârșit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asuprește, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.

Cum poți să suferi cu mulțumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinții tale
Nimic nu poate ca să te-nșale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zărește toate,
Mâna ta iarăși îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Și cu adâncă înțelepciune
Să-mprăștieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaște-i dreptul uitat de tine
Și de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică
Și-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Și-n norii cinstii mult să se-nalțe,
Pe calea vieții în veci să calce,
De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Și patriotul să aibă fală
A-și pune vița națională
La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Și neștiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta ființă
În veci închine recunoștință,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinții tale,
Cerând și râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Și dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrățișază,
Și că prin focuri încredințează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vestește soartă de raze plină,
Ce se gătește ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credință cu jurământ.