Când îmi ard tâmplele- am fost cordeluța mamei,
cu albe perle de plastic bătută. Nările bătrâne și-au luat
viața pată cu pată, pe magul subțire al hârtiei, plat și
limpede ca un deget de copil.
Scriu urât- vajnică sunt de scriu atât de stângaci
și buzele nu-mi ofilesc pe literele ei frumoase când numără
în marginea de foaie liniile.

Când înțeleg- copiii stau pup în iarbă, se murează
peste vârfuri subțirile lor glasuri și m-apuc în tivul lor să
pun ac în ac firul verde, căptușeala care o să țină toate
anotimpurile în învelișul brun al toamnei.
Poate fi în umbra mea- răzbate ploaia satul acesta,
trec micuțele păsările din copac în copac și liniștea îngână
acoperișurile inundate. Când îmi ceri mâna, lumina ți se
sucombă pleoapelor, mă resemnez aurului ce-ți adăpostește
pașii, căruntului izvor ce-ți curge înăutru.

Nicio minciună nu potrivește mai bine adevărul- o dată în
cursul mic ce aduce începutul și sfârșitul, se întind o dată
palmele reci către foc și dogoarea lui nu vede nimic în care
să-mpungă cu tăișul ei.
O dată în cursul acesta mă prinde înțelepciunea în pieptul
tău, nu se mai numește nicio teamă care să-mi sape obrajii
- mă voi fi uitat acolo privind la ape cum spală malul și
umflă peștii spunând că afară n-am fost niciodată suficient
de mici sau îndeajuns de mari să legăm punțile peste ele.