Peste tot în jur vezi cum lumea se adâncește în sărăcie.
Nimeni să se descurce și din ea să iasă nu mai știe.
Vezi mânuțe mici, întinse, de copii flămânzi.
Cu ochii plânși de foame, dar totuși foarte blânzi.
O, voi suflete pierdute, sărace și blegi.
Ce trăiți într-o lume a voastră, cu mult aparte, după anumite legi,
cu ale voastre destine, parcă atârnând în ale pomilor crengi.


Stau zgribuliți pe afară, în ger și frig.
Pe Dumnezeu îl caută cu privirea,
se pierd ușor cu firea, privesc spre cer și strigă...
de ce? de ce? și chiar nici ei nu înțeleg.
Cum ei pe veci viețile își leagă,
de străzi întunecoase, mizerie și gunoaie.
Și din a lor trai și viață, azi se mai întoarce încă o foaie.